"Nume de casa şi viaţă tihnită, Cu creste de munte-mprejur, Cu pacea-n adâncul ţarinii zidita, Cu ape şi cerul de-azur."

    Sunt versuri ce însoţesc prima pagină a comunei Domaşnea pe site-ul www.domasnea.com

    Meleagurile descrise, cu munţi, ape, păduri, cer de azur, fac din cei născuţi pe aceste meleaguri binecuvântate, sa aibă surse de inspiraţie, cugetări, reflecţii care, puse in versuri, dau măreţie acestor locuri.

    Evocăm, cu această; ocazie împlinirea a 37 de ani de la trecerea în nefiinţă a celei care a fost fată bănăţeană, fată gugulană, prof. BORCA CRISTESCU VOICA, autoarea vesurilor de mai sus, care, la numai 30 de ani ne-a părăsit.

    Ca profesoară de limba romană, limba franceză şi limba rusă, a reuşit să-şi făurească, din cuvinte de valoare universală, literar vorbind, dibăcia de a face din cuvinte perle ale expresiei, ale versului.

    Redarea gândului prin elemente ale culturii precum literatura, pictura, muzica, sculptura, etc, fac din purtătorii acestor haruri oameni preţuiţi fie în timpul vieţii, fie dincolo de aceasta.

    Parcă presimţind sfârşitul său, prin poezia sa "DOMAŞNEA" a vrut să imortalizeze prin versuri satul natal.

    Peisajele, zonele in care a crescut au pus pecetea pe fiinţa sa, si ele sunt cauzele incărcăturii sufleteşti care, exprimate în cel mai înalt grad, au ramas si după atâţia ani de la despărţire, imortalizate în versurile sale, făcând ca dupa atâta timp, TU BORCA sa fii nemuritoare pentru noi.

    Primim din ţară, de la rude, prieteni, de la verişori, nepoţi, cunoscuţi, unii chiar colegi de-ai tăi, evocări pe care le citim si care ne fac durerea şi mai mare.

    Parafrazând ultimul vers din poezia ta "DOMAŞNEA", in lumina celor relatate mai sus, aş spune eu:

    "DOMAŞNEA, TU VATRĂ A STRĂMOŞILOR, SFÂNTĂ,
    Astăzi, domăşnenii tăi, de unde-or fi, te plâng, te caută."

Din partea familiei, ING. CRISTESCU PETRU - VOICA, Iulie 2009

Nota: E bine ca cititorul sa cunoască istoricul poeziei "Domaşnea". Borca mi-a transmis-o în Canada, prin intermediul părinţilor mei, la începutul anului 1971. Versurile, atât de sugestive şi calde şi care mi-au răscolit profund simţămintele pe care, din totdeauna, le-am nutrit pentru Domaşnea, le-am păstrat cu sfinţenie în sufletul meu. Nu ştiu daca cineva avea cunostinta de existenta lor, ştiu însa ca le-am citit în public cu ocazia Negeii din 2004. Cu aceasi ocazie am înmânat originalul, in scrisul Borcai, surorii sale. Iată cum, dupa 33 de ani, aceste rânduri sensibile se reîntorc la locul lor de baştină, in sânul familiei.
Mircea Roman