La o altitudine de 492 metri, intr-o frumusete aparte in Caras-Severin, se afla Domasnea. Asezata in sud-vestul tarii, in partea de sud-est a judetului Caras-Severin, in nordul depresiunii Domasnea-Mehadia din culoarul depresionar Timis-Cerna.
Domasnea este situata la latitudinea 45.0833333 (45° 4' 6 0N) si longitudinea 22.3166667 (22° 19' 0E), se intinde pe o vatra formata din 64 hectare avand ca vecini: Teregova la Nord, Rusca la Nord-Est, Cornereva la Est, Cornea la Sud, Mehadica la Sud-Vest si Luncavita la Vest. Fata de capitala judetului, Resita, Domasnea e situata la o distanta de aproximativ 90 km, iar fata de cele mai apropiate orase, 45 km de Caransebes si respectiv 25 km de statiunea Baile Herculane.
Numele de Domasnea vine din limba slava, cuvantul "Domasch" insemnand casa, casnic, bland, locuinta, domiciliu dar atribuindu-se insa sufixul [(n)ia] de origine latina, acesta din urma ii stabileste paternitatea romana, latinescul "Domus", avand acelasi inteles cu "domasch"-ul slav pe care l-au imbratisat satenii din considerente de ordin fonetic.
Potrivit unui document publicat de istoricul maghiar Frigzes, s-a crezut ca vechimea Domasnei se poate stabili incepand din anul 1436. Dar, cercetarile mai noi, in special cele facute de Dr. Dimitrie Roman, au scos la iveala un document din care se poate stabili ca un grup de case exista in hotarul satului inca din anul 159 e.n.
Documentul consta dintr-o diploma militara. Intr-adevar cu ocazia construirii de catre autoritatile austriece in granita militara banateana, in anul 1928 a soselei Orsova-Caransebes, pe portiunea drumului, la locul numit "Dealul Domasnii" a fost dezgropata fundatia unui sant roman de de 40 x 34 m, unde s-a gasit o tablita din bronz in dimensiunea 95 mm lata, 60 mm inalta si 0.5 mm grosime, asa numita "tabula honestae missionis", emisa din ordinul imparatului Hadrian la 27 septembrie 159 pe numele ostasului veteran Ivornecus, de origine celtica. Aceasta tablita se gaseste la muzeul de antichitati din Viena, inregistrata sub numarul D.XIII.
La un kilometru la Sud de sat, spre Baile Herculane, la confluenta raurilor Domasnea si Canicea pe locul numit "Coveiul lui Iocsa, s-a aflat o asezare civila din epoca romana, castrul roman Ad Pannonios, in care stationa un detasament de trupe auxiliare, a carui existenta a fost confirmata de multimea de caramizi romane provenite din constructia castrului si scoase la iveala de plug in urma sapaturilor de primavara. Mai mult, in sprijinul acestei afirmatii este si faptul ca Biserica din satul alaturat, Canicea, este pavata cu caramida de 36 x 26 cm printre care unele poarta simbolul "XIII" al Legiunii Gemina si nu este exclusa ipoteza ca si in zidurile Bisericii sa se gaseasca asemenea caramizi, ce au fost luate din ruinele fostului castru roman, aflat la o distanta de doar 3.5 km.
Santul roman dezgropat in Dealul Domasnii a fost foarte probabil fundatia unei case (canabae) cum le numeau romanii pe cele construite in apropierea castrelor, formand o asezare cicila (vicus) din care isi are probabil inceputul localitatii Domasnea, actul ei de nastere, ceea ce pare sa rezulte si denumirea locului "Obarsie" din hotarul "Gardominului", pastrata si astazi pentru acel loc.
La trei kilometri nord-vest de sat se ajunge la "Potoc", unde se vad si astazi resturile unei fortificatii de pćmānt din epoca medievalć, sec. XI - XII care pazea trecatoarea de la Poarta Orientalis.
In drumul sau spre Praga in 1600, Mihai Viteazu a trecut prin Domasnea, iar nu peste multa vreme in 1632 Matei Basarab in drumul sau pentru a-si ocupa tronul Tarii Romanesti, in fruntea unui corp de oaste trece prin Domasnea, care se afla in apropiere de "Criva", de unde rezulta ca vatra satului era pe actualele locuri numite "Obarsie", "Gardomin", "Potoc" locuri unde au fost descoperite fundatia constructiei romane, tablita din bronz si fortificatia de pamant.
Anul 1695 este anul cand satul a fost ars pana in temelii de catre razvratitii lui Tokoly Imre, conducatorul insurgentilor care s-au pus in slujba sultanului Mustafa al II-lea si luptau impotriva stapanirii hasburgice din Transilvania. Griselini arata ca sultanul Mustafa al II-lea care obtinuse in luptele impotriva austriecilor numai victorii, intorcandu-se spre Dunare, in octombrie 1965, a fost adanc impresionat de mizeria satelor din calea sa, pustiite si prefacute in cenusa.
Vazand situatia jalnica a satelor Mustafa al II-lea a intrebat "a cui este aceasta nelegiuire:> Cand i s-a spus "ca acestea sunt faptele lui Tokoly" sultanul aprins de manie a poruncit sa i se aduca la Constantinopol "capul acestui dusman al lui Dumnezeu si al neamului omenesc". Coplesirea turcilor a pus capat autonomiei, prerogativelor si libertatilor de care beneficiau in aceasta epoca de decadenta romanii districtelor.
In timpuri de restriste populatia gasea adapost in locuri mai ferite (paduri, vai) si iesind dupa terminarea "furtunilor" din ascunzisurile lor isi refaceau casele pe ruinele celor vechi. Vatra satului din imediata apropiere a drumului roman, singura artera de circulatie s-a dovedit nenorocoasa pentru recladirea satului, satenii au hotarat reasezarea acestuia pe teritorii mai indepartate. Inca din toamna aceluiasi an s-a inceput recladirea satului in doua parti, pe doua vai, mai spre rasarit, la poalele codrului Cerni Vār, loc mai ferit din fata dusmanului: Saliste, pe valea paraului Tudorovita si Satul Batran pe Valea Mare despartite fiind de varful Dos. Biserica din lemn a fost ridicata pe locul numit "Gura Godeanului", acolo unde se uneste apa Godeanu si Valea Mare. Cimitirul era in locul numit "Ses", ale carui urme se mai vad si astazi. Un monument, Cruce de otel, de 6 metri inaltime a fost ridicat in acest loc.
Dupa pacea de la Passarowitz din 1718, populatia refugiata a inceput recladirea satului in actuala vatra.
Intrarea Banatului sub stapanire hasburgica nu a adus locuitorilor nici o imbunatatire a situatiei lor: fiscalitatea excesiva, eforturile la care erau supusi mai ales pentru intretinerea armatelor intr-o zona si intr-o perioada in care razboaiele cu turcii erau aproape permanente.
Razboiul austro-turc din anul 1738 si-a desfasurat o parte a luptelor pe teritoriul Domasnei, mai precis la "Pamantul Rosu" si pe "Dealul Domasnii", terminat cu in frangerea austriecilor. In ziua urmatoare, insa, armata turca suferea o grea infrangere in locul numit "Turcii Morti" fiind obligata sa se retraga spre sud.
Dupa incetarea ostilitatilor de pe campul de lupta, razbunarea oficialitatilor fata de tradarea romanilor n-a incetat sa se arate.
In 1738 si 1739 au fost trimise detasamente de cavalerie imperiala prin satele rasculate trecand prin foc si sabie pe toti cei pe care i-au putut prinde dintre colaboratorii turcilor. Aceasta tragedie a facut ca o parte a locuitorilor sa abandoneze satul intemeind o noua vatra in locul numit "Hotara". Langa "Apa Domasnii" a existat o Biserica din lemn, cimitirul fiind in locul numit "La Morminti" in stanga soselei E70 peste drum de gara.
In timpul razboiului ruso-austro-turc din 1788-1789, populatia Domasnii a avut mult de suferit, imperialii pierzand primele batalii, in timp ce turcii au invadat zona pana la Caransebes. In Domasnea au ars casele, au incendiat Biserica si au ucis femei, batrani si copii.
Dupa distrugerile pricinuite de acest razboi locuitorii care se aflau in vatra satului numita "Hotara" au revenit pe actuala vatra a satului, aceasta fiind si ultima modificarfe a asezarii. Dupa organizarea granitei militare, stabilirea locuitorilor in actuala vatra a satului este insotita de compactizarea asezarii, pentru ca una din conditiile militaro-administrative ale zonei de granita prevedea sa se adune casele risipite la vatra satului matca, pentru a fi mai usor de supravegheat.
Din toamna anului 1876 s-a inceput construirea caii ferate Timisoara- Orsova finalizata in anul 1892. La 11 noiembrie 1918 ia fiinta in Domasnea Consiliul National Local din 12 membri, cel care deleaga participantii la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Cu aceeasi ocazie se formeaza si Garda Nationala Locala formata din 41 membri.
In 1962 localitatea a fost colectivizata fiind singura din zona care a trecut in mod fortat la acest sistem ( un aport la aceasta situatie aducand si o parte din sateni) si care a avut urmari dezastruoase care au dus la ruinarea agriculturii si a locuitorilor.
Este important de mentionat faptul ca aceasta comuna a reprezentat un focar de rezistenta anticomunista din Banat asa cum se poate vedea in pagina "Marturii" din acest site.
Dupa 22 decembrie 1989 o data cu caderea sistemului dictatorial ceausist a avut loc si desfiintarea CAP-ului, locuitorii reprimindu-si pamanturile confiscate.
Acest sat minunat a daruit Romāniei multi oameni de nadejde incat este greu de imaginat ca el este atat de mic. Despre Domasnea se spune ca este comuna cu cei mai multi "titrati" pe cap de locuitor din tara, peste 300 de persoane cu studii superioare la cele 500 de case cat are comuna.
Pentru a pune capat numeroaselor incursiuni ale Dacilor pe teritoriul Moesiei, devenita provincie romana cca. īn anul 9 e.n., ca si pentru cucerirea Daciei si transformarea ei deasemenea īn provincie romana, Senatul Romei īn anul 98 e.n., īncredinteaza pe īnsusi Īmparatul Traian cu īnplinirea acestui deziderat.
Ca urmare a pregatirilor de razboi, a desfasurarii luptelor, ca si al stabilirii pe teritoriul nostru a numerosi coloni ramasi īn urma razboaielor daco-romane exista numeroase vestigii arheologice care atesta faptul ca acest teritoriu era locuit īnca din antichitate. Si meleagurile noastre, ba chiar satul nostru, au avut o importanta majora īn desfasurarea evenimentelor, fapt care a determinat organizarea īntregului tinut ceea ce a lasat posteritatii amprentele unei vechi civilizatii.
Trei asemenea vestigii marcheaza existenta armatelor romane pe teritoriul comunei noastre la īnceputul mileniului I e.n., si anume:
I DRUMURILE
Sub raport strategic, drumurile formau esentialul mijloc pentru operatiunile militare. De-a lungul drumurilor si īn nemijlocita lor apropiere s-au ridicat castre pentru apararea spatiului cucerit.
Astfel din marele drum cunoscut sub numele de "VIA MAGMA ROMANA" - care porneste de la Marea Adriatica si strabatīnd Moesia Superioara si inferioara, merge pe malul drept al Dunarii, depaseste cursul ei ajungīnd pīna la Varna si Constantinopol, īn scopul desfasurarii luptelor din Banat, din acest drum cheie, s-au ramificat alte 3 drumuri operationale, toate cunoscute sub denumirea de VIA ROMANA sau VIA TRAIANA.
Al doilea dintre aceste drumuri, trecīnd prin Taliata-Iugoslavia, īn dreptul gurii Cernei, trece Dunarea peste un pod de vase la Tierna-Dierna-Orsova si mergīnd pe valea Cernei, peste pasul Dealul Domasnea, la 540 metri īnaltime, trece pe Valea Timisului pīna la Tibiscum, iar de acolo pe Valea Bistrei prin Aemonia, Pons Augusti=Marga, Sarmisegetuza Ulpia Traiana, Aquae=Calan, Blandiana, Apulum=Alba Iulia (resedinta legiunii a XIII-a Gemina), Potaisa=Turda, Napoca=Cluj si Porolisum=Zalau. Pe acest drum care strabate pe o lungime de cca. 7 km comuna Domasnea situata īntre comunele Cornea si Teregova, la cca. 1 km īn dreptul garii CFR Domasnea, se abate spre stīnga pe drumul Luncavitei, continua pa Hotara si pe Fata de unde trece pe Culme, merge pe Dealul Ciurel, pe Dealul Domasnea prin Vīrtoape si coboara la Porta Grieutalis de unde face jonctiune din nou cu actuala sosea nationala spre Teregova si Caransebes pe malul Timisului. Acest drum īsi are caracteristica aceea ca pe alocurea este pavat cu piatra bruta, asezata īn dunga, iar pe muchia Dealului Domasnea este īntretaiat de un drum care vine de la Porta Grieutalis si intra īn soseaua nationala chiar pe Dealul Domasnea, unde recent s-au gasit urmele celui de-al treilea vestigiu, si mai merge o bucata de cca. 100-150 metri pīna la actualul releu de televiziune. Acest al doilea drum din Banat care strabate deci si comuna noastra lasa īn drumul sau Cetatea devenita Municipiul Tierna 2, Castrele Ad Mediam (la mijloc īntre Tierna si Tibiscum), Praetonum=Plugova, Ad Pannonios=Domasnea, Gaganae=Teregova, Masoliaius=Ilova si Municipiul Tibiscum=Jupa=Caransebes, si continua traseul prin Apulum spre Porolisum.
Al treilea drum roman construit de Traian este cel din fata Drobetei Turnu Severin, care trecīnd peste Dunare la Egeta - Iugoslavia si anume peste podul construit de marele arhitect al vremurilor, Apolodor din Damasc, īn anii 103-104 e.n., care īnsa nu a rezistat decīt 19 ani, fiind demolat pe vremea īmparatului Hadrian pentru a stavili penetrarea lotrilor de peste Dunare, care amenintau īntreaga regiune. Pe acest al treilea drum s-au desfasurat trupele romane pentru batalia finala de la Sarmisegetuza Regia, īn anii 105-106 e.n.
Dar daca fata de existenta drumului roman nr. 2, respectiv al traseului acestuia de pe teritoriul satului nostru, nu a existat nici o controversa sau dubiu, el fiind descoperit īnca din anul 1828 de catre arhitectul Bolezny, iar urmele lui sunt si astazi usor perceptibile, fiind folosit ca singurul drum practicabil pīna īn 1828, cānd echipa sa de drumasi (lucratori) austrieci, pe teritoriul comunei noastre, i-a facut un nou traseu si anume alaturi, respectiv paralel cu cel vechi dar la cca. 1 km mai spre Nord Est (astazi soseaua nationala E 94 Bucuresti -Timisoara).
Celelalte doua vestigii si anume Castrul Ad Pannonius si cel de al treilea, care nu poate fi altul decīt Casa de pe dealul Domasnii, carora nici pīna astazi, dupa mai mult de 18 secole, nu li s-a putut preciza locul unde au fost ridicate, fapt imputabil noua, ramasi indiferenti si nepasatori fata de o mostenire primita īn dar de la cei care au zamislit Ginta Latina si neamul nostru romānesc.
Īn consecinta, credem ca este necesar sa fie luate īn seama si cercetarile, sondarile, demersurile, etc., facute si de cei neversati īn materie arheologica, dar care fiind din partea locului, prin perseverenta, perspicacitate, abnegatie si zel depus īn interesul bunului nume al satului lor natal īn general si al necesitatii descoperirii adevarului īntr-o cauza de interes istoric īn special, sa constitue cumpana īn depistarea acelor locuri care au servit la romanizarea acestor plaiuri si la sadirea civilizatiei īnca de acum un mileniu.
II CASTRUL "AD PANNONIOS"
Īnca de pe vremea copilariei mele, ca prescolar, bunicul meu - Ilie Rumunu-Roman (1837-1923), fratele bunicului īn linie directa - Ion Rumunu (1842-1878) amīndoi īn activitate militara īn cadrul Regimentului Graniceri 13 Romāno-Banatic, īn calitate de mentor al familiei noastre, dupa moartea prematura a bunicului Ion, intuind necesitatea de a īmparti nepotilor Mitrut si Ion din ale trecutului, ne povestea cum se juca si dīnsul fiind copil de-a razboiul īmpreuna cu semenii lui din Domasnea si Canicea, īn doua grupe distincte de beligeranti pe lunca de la coveiul lui Iocsa, unde se gaseau multe fragmente de caramizi, care sustinea dīnsul, proveneau din zidurile unei cetati de pe acel loc.
Īn anii 1953-1954, fiind angajat la lucrarea pentru captarea apei necesare alimentarii locomotivelor CFR (un canal de scurgere si un bazin de acumulare), īn cursul acestor doi ani, n-a fost zi, ca scormonind dupa acele caramizi, sa-mi īncerc norocul prin gasirea macar a unei singure caramizi stampilata cu simbolul XIII- cifra romana. De fapt s-au ngasit nenumarate fragmente de ceramica, dar nici una cu īnscrisul Legiunii a XIII-a, cu sediul īn Alba Iulia-Apulum, din care a facut parte unitatea cazata īn acea cetate.
Lucratorii mai īn vīrsta, dintre cei care erau īn satul Canicea, īmi confirmau īnsa ca stiu de la stramosii lor ca s-au scos si transportat cu carul chiar din acest loc, chiar īn satul lor caramizi īntregi purtīnd ceva semne - zgīrieturi pe ele.
Dintre arheologii, istoricii, profesori universitari si cercetatori stiintifici, doar profesorul universitar Alexandru Borza din Cluj si arheologii Boleszny si Millecker s-au exprimat īntr-un mod afirmativ asupra existentei probabile a castrului de la Domasnea. Profesorul universitar, rectorul Universitatii din Cluj - Constantin Daicoviciu, directorul muzeului din Timisoara - I. Miloia, inclusiv profesorul universitar I.I.Rusu, tot din Cluj, au fost mai rezervati asupra existentei castrului de la Domasnea, iar acum recent, monografia judetului Caras-Severin nici macar nu aminteste ca satul nostru ar fi avut vreun vestigiu de provenienta romana.
Īn anii 70, cu ajutorul varului meu Dr. Iancu Munteanu, originar tot din Domasnea, dupa o scrupuloasa cercetare a muzeelor din Viena, am obtinut fotocopia documentului D XIII direct de la muzeul de antichitati si numismatica din Viena si care contine raportul grupului de muncitori drumari care au descoperit fundatia de piatra cu o suprafata de 40m. x 34m. de pe Dealul Domasnea si peste care trece acum soseaua nationala Orsova-Caransebes. Līnga fundatie s-a gasit un alt document, o placa de bronz continīnd certificatul de cetatenie al veteranului de razboi IVONERCUS - de origine celtica - care dupa o activitate militara de 25 de ani a fost īncetatenit īmpreuna cu īntreaga lui familie si locuia īn acea casa domus-mansiensis, construita desigur odata cu castrul Ad Pannonios.
Aceasta fotocopie, īnca de la prima vedere, evoca coincidenta īntre datele anului descoperirii acelei fundatii de provenienta romana si cel al zidirii bisericutei din satul Canicea, si care ne-a sugerat o reorientare, o noua cercetare si spre si īn catunul Canicea. Pe de alta parte, o indiscretie de astadata mai mult decīt salutara si de-a dreptul de bun augur a preotului Radulescu, unul din cei doi parohi ai bisericilor din Domasnea si Canicea, ca de fapt a zarit si dīnsul ceva zgīrieturi hieroglife pe unele caramizi din pavajul altarului din Canicea, sugestie coroborata si de cele cunoscute din povestirile bunicului Ilie Roman, de aum peste 75 ani, au avut darul ca īn ziua de 21 august 1981, deplasīndu-ma īn anturajul familiei profesorului D. Blaj, a varului meu Eugen Fenesan, fost magistrat, si a preotului Dorin, al doilea preot din Domasnea, sa constatam spre o deplina satisfactie ca de fapt altarul bisericii este pavat numai din asemenea caramizi stampilate cu simbolul XIII al Legiunii din Apulum. Este de crezut ca si naosul bisericii, īn prezent acoperit cu placi de beton, īn dedesubtul lor, fostul pavaj este tot din caramizi. Pe multe din aceste caramizi stampila abia se mai percepe, iar majoritatea lor erau asamblate cu stampila īntoarsa spre pamīnt, fapt care n-a lasat nici o īndoiala asupra provenientei lor, ca fiind cele urmarite de noi, de pe urma carora s-a tras concluzia ca ele apartin castrului Ad Pannonios, doar la numai 2,5 km departare de biserica.
Fiind deci īn posesia acestui foarte important amanunt pentru acest capitol mai ramīne de deslusit provenienta termenului Pannonis si a prepozitiei de acuzativ Ad care premerge termenul propriu-zis Pannonios si care se refera la localitatea, provincia, tinutul de unde au fost aduse trupele auxiliarilor care au constituit efectivul castrului cu acelasi nume, adica din Panonia de unde s-au adus si apartinatorii, familia unora din armata auxiliara veniti odata cu capul lor de familie si stabiliti īn acea casa de pe Dealul Domasnea, desigur construita odata cu castrul Ad Pannonios si care a constituit īnca de pe vremea romanilor baza unui Vicus-asezare de unde provenea de pe vremea slavilor numele dat satului nostru de Domasnea.
III CASA
Este de presupus ca s-a suprapus cuvīntului Domus (casa īn limba latina) cel de origina slava Domas si prin alipirea sufixului tot de origine slava "ia" a devenit Domasnia, nume pe care īl poarta satul nostru īnca din secolul VI si care coincide cu epoca migratiunilor popoarelor, secolele III-IX.
Stiut faptul ca armatele auxiliare ale romanilor compuse din elemente emigrate din toate provinciile Imperiului Roman, astfel din Italia, Hispania, Britania, Galia, Germania, Iliria, Dardania, Moesia si īn cazul nostru din Pannonia din care se formau subunitatile īncredintate si cu paza drumurilor si care formau efectivul castrelor, odata cu amplasarea lor prin castre, īsi aducea cu ei si familiile pentru care se ridicau case, canabae individuale, locuinte, gospodarii comune, īn apropierea unitatilor sau subunitatilor militare, unde familiile lor locuiau si veteranii de razboi carora li se dadea o atentie cuvenita - erau īmproprietariti cu o suprafata oarecare de pamīnt si se gospodareau pe toata durata vietii lor.
Existenta unei asemenea case īn suprafata de 40m x 34m servind pentru cca. 25 familii drept locuinta, a fost si cea de pe Dealul Domasnea. Aceasta casa mansionis, cu trecerea timpului devenind neīncapatoare, mereu marindu-se numarul celor trecuti īn rīndul veteranilor si care casatorindu-se cu femeile dace, īn jurul acestor case īsi ridicau locuintele lor īn asa numitele canabae.
Astfel īntr-un timp relativ scurt, s-a format o adevarata asezare civila, un vicus, la cel mult 2 km departare spre nord de castrul Ad Pannonios de pe teritoriul satului nostru.
Īn fundatia acestei case odata cu ridicarea pietrelor care justifica existenta ei la 1828, precum si reconstruirea lor īn doua ziduri de sprijin de cīte 8 metri lungime īn forma de trapez, la numai 23-30 m mai īn aval spre satul Domasnea pentru consolidarea unei portiuni din noua sosea nationala E 94 construita de aceiasi echipa de drumasi austrieci mentionati īn documentul D XIII din Viena, s-a gasit acea placa de bronz cuprinzīnd dovada lasarii la vatra a veteranului de razboi Ivonercus īn 159 e.n.
Prin urmare, aceasta placa de bronz constitue documentul ca data de 159 e.n. este anul lasarii la vatra a veteranului Ivonereu, de origie celtica dar si anul de existenta a acestor case. De existenta acestor case - poate si cu aceiasi vechime, ne stau marturie nenumaratele īnsiruiri de domusuri, mansionusuri, vicusuri mentionate īn diplomele de la īnceputul mileniului II cum este cel din 1075 e.n. prin care regele Ungariei - Gheza, doneaza mīnastirii Benedict, zeci de asemenea case; prin actul de danie al regelui Bela II catre mīnastirea Dumis (azi īn Ungaria) din 1138 se īnsira gospodariile (mansionis) care trebuiesc sa dea sare (bolovani de sare), etc., dar si din cele descoperite recent de arheologul Dr. Doina Benea din Timisoara, pavīnd cele cīteva locuinte-bordei, cu mai multe nivele, o casa impunatoare cu zeci de īncaperi la Giureni-Tibiscum.*
Este adevarat ca termenul, adica denumirea de Casa apare pentru noi ca ceva lipsit de importanta, ceva banal, īn fond īnsa pentru acea vreme, o casa cu dimensiunile celei de pe Dealul Domasnea, era considerata ca o cetate, o raritate, iar daca te aprofundezi īn cercetarea etimologica, īn rostul ei īn viata sociala, īn menirea ei, care a servit unui scop maret, la acela al romanizarii tinuturilor. Nu trebuie subestimata semnificatia acestui termen. El īnseamna si astazi temelia unui sat, a unui oras si chiar a statului, astfel: Casa Comunala, adica a unei colectivitati, Casa Orasului, a unei colectivitati mai mari, chiar si Casa Tarii, adica Parlamentul sau Casa Armatei, atīt de frecvent īntrebuintata si īn zilele noastre, fie ca o recunostinta a rostului, a importantei ei, fie ca o īndatorire pentru institutionalizarea lor ca un factor de prim ordin īn viata sociala.
Odata stabilindu-se cu certutudine existenta acelei Case de pe Dealul Domasnea, eventuala sustinere ca ea ar tine locul castrului Ad Pannonios de la coveiul lui Iocsa, este exclusa chiar si numai din motivul ca acele castre au fost asezate din principiu si īn exclusivitate līnga rīuri cu un debit cīt mai mare de apa, ori izvorasul numit Gīrdomin, de līnga cladirea aceea (care pe timpul verii aproape a secat) nu putea sa satisfaca necesitatea alimentarii cu apa nici macar a unei unitati care nu depaseste 50 soldati de altfel si spatiul inclus īn 40m x 34m ar fi mult inferior spatiului necesar chiar si numai pentru o asemenea unitate de ostasi.
Este de altfel mentionat īmprejurarea ca pe terenul īn aval de Casa bun pentru aratura (numit la Ibraitaru) acum vreo 15 ani s-a gasit īn urma plugului si un denar de argint de provenienta romana, de catre epitropul Meila Marinca, pe care l-a predat preotului Ilie Adamescu si care desigur apartinea vreunui veteran de razboi, cīstigat de pe urma meseriei lui de caraus, cunoscīnd faptul ca familiile veteranilor de razboi se ocupau cu aceasta īdeletnicire - pe līnga agricultura si cresterea vitelor, īnca de la asezarea lor pe aceste meleaguri, tot timpul si secole de-a rīndul, pe cīnd clisura Dunarii precum si cataractele de la Portile de Fier, zavorīnd circulatia pe ape, carausia marfurilor debarcate la Tierna-Dierna-Orsova, erau transportate īn exclusivitate spre municipiul Tibiscum doar pe culuarul Timis-Cerna peste pasul de pe Dealul Domasnea.
Acesti curajosi romani de origina celtica, prin īncadrarea Panoniei ca provincie romana īnca de la īnceputul secolului II, mileniul I, de unde au fost adusi cu un secol īn urma pentru a compune efectivul castrului Ad Pannonios, de pe cuprinsul satului nostru, asigurīndu-si o existenta de invidiat prin exercitarea noii lor meserii de carausi, devenind independenti si ne mai avīnd vreo tangenta cu armata, la data retragerii armatelor romane de pe teritoriul nostru, īn vremea īmparatului Aurelian, prin 274-275 e.n. avīnd alegerea de a pleca spre un nou necunoscut sau a-si mentine pozitia de invidiat, pe care dīnsii si-au creat-o.
Desigur, dezastrul care a urmat torentului navalirilor barbare si anume a carpilor, gotilor, hunilor(375-453), gepizilor, avarilor si slavilor din secolul III si secolul IV a avut consecinte catastrofale si asupra populatiei care a ramas pe loc, dupa retragerea armatelor romane de pe vremea īmparatului Aurelian, datorita īnsa configuratiei terenurilor si ascunzisurilor au scapat mai usor cotropitorilor, astfel ca poporul slav i-a gasit pe teritoriul satului nostru si īn Casa (domusul) de pe Dealul Domasnea botezīnd-o Domas si aplicīndu-i sufixul de origine tot slava de "ia(n)ia" a rezultat Domasnia. Astfel acei gali cum le ziceau romanii celtilor, dupa limpezirea situatiilor, mentinīndu-si si pe mai departe calitatea de descendenti ai veteranilor de razboi au putut continua periculoasa lor meserie de carausi.
Īn acesta privinta dovezile continuitatii elementului romānesc pe solul Daciei Traiane sustinute cu atīta competenta de carturarii, istoricii si epigrafistii nostri ca Xenopol, Onciul, Iorga, Pīrvan, Otetea, Constantin si Hadrian Daicoviciu s.a. si completate de nenumarate dovezi de provenienta straina, combat si pun īn umbra teoria Rössleriana de la sfīrsitul secolului trecut, si afirma existenta prezentei valahilor imediat dupa plecarea armatelor romane din 274-275 e.n.
Astfel sa amintim poemul german "Nibelungenlied" din secolul XII care dupa date istorice si mitologice īnsira īntre cei prezenti la nunta lui Attila cu frumoasa Krimhilda, din secolul V, alaturi de rusi, greci, si pe valahi cu ducele lor Ramune (romān) "Der Herzoge Ramune, unserer Valahen Land".
Este semnificativa si axioma "Solis Valachis remenentibus", a istoricului maghiar Turoczy, care oglindeste faptul ca, ei, valahii au ramas pe loc, adica nici stapīnirea hunilor, (din care īsi trage originea si numitul istoric maghiar) cu toata asprimea lor, n-au putut sa-i alunge de pe vatra lor, unde Vulturul Roman i-a plasat.
Istoricul maghiar Andras Huszty afirma īn 1701: "Nici o natiune nu are limba atīt de apropiata de cea latina ca natiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur si care nu poate īnsela ca ei sunt īn Transilvania urmasii vechilor coloni romani".
Īntr-adevar si contele Teleky, presedintele Camerei Aulice Transilvane, n-a pus la īndoiala continuitatea populatiei romanice īn tinutul Carpato-Dunarean, care recunoaste īn 1791 ca: "romānii sunt cei mai vechi, ca popor ai Transilvaniei".
Cīta putere de afirmare, poate avea exemplul unui singur "Salut" al unui cap īncoronat, īn speta īmparatul Iosif II (1775-1795)! Cīnd supusii lui din nordul Transilvaniei adunati din cele patru sate, venind īn īntīmpinarea īmparatului au fost salutati īn limba lor stramoseasca "Salve Parvae Napos Romuli" (va salut umili nepoti ai lui Romulus), iar acestia drept raspuns au eternizat cele patru sate ale lor, botezīndu-le "Salva-Parva-Nepos-Romuli".
Nici ca se putea o recunoastere mai clara si exprimare mai directa a admiratiei pentru originea latina a supusilor ca si pentru faptul de a se fi prezentat suveranului īn portul lor autentic daco-roman.
Analizīnd existenta si persistenta pe teritoriul satului nostru a unor familii cu numele de Galea, Galut, Galescu, a Galestilor si care, de-a lungul multor generatii si-au pastrat meseria de carausi suntem īndreptatiti sa credem ca acestia fac parte din urmasii celtilor (pe care romanii īi numeau gali). Ei fac parte din cele mai vechi familii ale satului.
Totodata, fiilor satului le revine obligatia si dreptul īnfiintarii unui muzeu al satului la care toti cetatenii vor contribui chiar si numai cu cīte un singur obiect din trecutul īndepartat.
Ne exprimam gratitudinea si multumirea noastra fata de profesorul universitar I.I. Russu de la Universitatea din Cluj, ca unui īndrumator binevoitor pentru staruinta sa de a se face lumina īn cauza, īn urma careia satul nostru, la rīndul lui sa se poata bucura de situatia fericita de a fi poansonul incontestabil al acestor vestigii.
Multumim scolii generale din localitate, care īn frunte cu profesorul Boscota n-a ramas pasiva īn necesitatea de a evidentia cu adevar, un mare adevar, dupa o asteptare de mai bine de 18 secole, prin scormonirea terenurilor si prin adunarea farīmiturilor de caramizi provenite de pe acele vremuri.
Vivat Crescat Floreat!
Dr. Dimitrie Roman
August 1983
