Pentru multi ani, importante episoade din trecutul Banatului au fost voit tinute sub tacere, "episoade care se constitue in tot atatea raspunsuri la intrebarea pe care si astazi unii, inca nedumeriti, si-o mai pun, cu aparenta candoare: de ce a fost necesar ca mai intai in Banat, sa se prabuseasca comunismul romanesc? Cautand prin vreme, usor vom deslusi ca "agenturile straine" de la Timisoara sunt de fapt cei ce au dorit, la fel de fierbinte, exact ce voiau si partizanii din Domasnea, Teregova, Rusca...lumea romaneasca demna din satele Banatului, peste care s-a abatut uraganul nimicitor al comunismului si colectivizarii; doar ca acestora nu le-a fost dat sa-si strige, din tot glasul, vointa de libertate in Piata Operei la Timisoara si spre stirea natiunii intregi... lor le-au fost destinate beciurile, minele, canalele si mult prea multora crucea, singura izbavitoare..." scrie Miodrag Milin in cartea sa "Rezistenta anticomunista din Muntii Banatului".

Domasnea a fost, incepand cu anii 1946-1947, unul dintre cele mai importante centre de lupta anticomunista din Muntii Banatului. Multi au fost cei care s-au jertfit pentru aceasta cauza, cum la fel de multi au fost si cei care au fost intemnitati pentru acelasi crez. Se spune, si asa este de fapt, ca fiecare familie sau casa din Domasnea a avut pe cineva "la Gherla" la Aiud" "la Canal" sau "in Baragan"!

In aceasta pagina incercam sa reconstituim trecutul, astfel ca tinerii de astazi sa-i cunoasca si sa-i pretuiasca pe bunicii si pe strabunicii lor.

Vom incepe prin a-i numi pe cei mai curajosi dintre ei, cei care, s-au opus cu inversunare acelui demon, numit comunism!

Gheorghe Benghia; Spiru Blanaru; Gheorghe Munteanu; Gheorghe Cristescu zis Galea; Ilie Cristescu zis Voica; Anisoara Horescu; Nicolae Horescu; Ion, Petru si Nistor Duicu, zisi Boieru; Dumitru Isfanut zis Sfarloaga; Petru Puschita zis Mutascu; Vichenta Puschita; Constantin Românu; Nicolae Românu; Petru Românu, zis Petru Partizanu; Gheorghe si Nistor Urdareanu.

La Caransebes, la "Oras, cum ii zic banatenii montani, a fost inaltat un monument in amintirea celor care s-au jertfit pentru libertatea si onoarea Romaniei.



Printre cei citati se regasesc mai multi domasneni, ii numim: Ilie Crsitescu-Voica, Ion Duicu, Nistor Duicu, Gheorghe Urdareanu si Gheorghe Cristescu-Galea, cazuti in lupte; Petru Puschita-Liber si Dumitru Isfanut-Sfârloaga, executati fara sentinta judecatoreasca; Spiru Blanaru si Petru Puschita-Mutascu, executati cu sentinta.





» Rezistenta anticomunista din Banat (format pdf. Puteti descarca aici programul de vizualizare)

(SMARANDA VULTUR in Revista "22" nr. 876 din 19-25 decembrie 2006)

Un punct de plecare

Prima mea experienta de cercetare a unui dosar de urmarire de catre Securitate a fost sa fie unul privitor la colectivizarea in comuna Domasnea, din ju­de­tul Caras-Severin. Am ajuns astfel, tot pen­tru prima oara, sa fac interviuri cu martori ai colectivizarii din aceasta comuna, in august 2001 si apoi in septembrie 2002, dupa ce ii cunoscusem pe o parte dintre ei, din aceste dosare, in calitate de urmariti.

Dosarele consultate in 2001 la DJAN Ca­ras-Severin din Caransebes, gratie directorului de atunci, apartineau Fondului Inspectoratului Judetean de Secu­­ritate Caras-Severin. E vorba de FD 116 vol. I (FD I) si FD 116 vol II. (FD II), pe care le voi nota in continuare cu sigle­le din paranteze.

Comuna Domasnea, asezata pe so­seaua nationala ce leaga Timisoara de Bucuresti, la aproximativ 30 de km de Baile Herculane, e atestata din secolul al XV-lea. A facut parte din zona gra­ni­cereasca a Imperiului Austro-Ungar. Lo­cuitorii se ocupa prin traditie cu cres­te­rea animalelor - in special oi si vitei - si pomicultura (in special pruni) si au trait mai ales din comercializarea produselor lor: lapte, piei, branza, mere, prune, tuica. Sunt considerati buni negu­ta­tori, practicand agricultura in mod se­­cundar.

Domasnea a fost si unul dintre centrele “rezistentei armate in munti”, fiind in consecinta supusa, in perioada anilor ’48-’50, unei actiuni de reprimare mult mai intense decat in alte parti, ceea ce a marcat viata multor familii.

GAC Domasnea a fost infiintata oficial in 8 aprilie 1962 (a fost precedata de o intovarasire agricola in 1958 si una zootehnica cu 250 de oi provenind de la 36 de persoane), fiind singura creata in ra­ionul Orsova, cu putin timp inainte ca procesul colectivizarii sa fi fost considerat incheiat, asa cum avea sa anunte ple­nara Comitetului Central din 23 aprilie 1962.

Colectivizarea in trei perspective: partidul, Securitatea si poporul

Din punct de vedere al documentelor oficiale de partid, infiintarea GAC Do­mas­nea este “o noua victorie cucerita de poporul roman condus de Partidul Mun­citoresc Roman”, o “victorie de in­semnatate istorica, pe calea desa­var­sirii constructiei socialismului”, cum se exprima documentele vremii. In mai 1963, la numai un an de la infiintarea GAC, informarile sau procesele verbale de sedinte ale Comitetului executiv al Sfa­tului Popular vorbesc despre “o munca intensa, entuziasta, pentru a tra­duce in viata marile obiective stabilite” (evident, de partid, prin directive). Intre ele, unele privesc cifrele planului de productie, altele vizeaza obiective mai greu de contabilizat, cum ar fi “dezvoltarea constiintei socialiste”.

Nu mai e vorba, ca in anii ’50, de “lupta inversunata cu dusmanul de clasa”. Retorica discursului oficial a schimbat perspectiva razboiului cu “dus­ma­nul” din interior, cu una glorificatoare, mai apropiata de cea pe care am cunoscut-o pana in ultimii ani ai regimului comunist, sub Ceausescu. Realitatile apar ambalate in anii ’60 intr-un nou invelis, mai putin socant si mai atragator. Accentul pare a se deplasa dinspre ac­ti­vi­tatile de reprimare spre cele de convingere si stimulare. Partidul incearca sa-si cosmetizeze si limbajul: astfel, in loc de “munca de lamurire”, apare intr-o dare de seama din 1959, tocmai cand la Domasnea aceasta munca se desfasura mai intens, formula de “comisie de impulsionare a ritmului de transformare so­cialista a agriculturii”(!!).

Daca ne deplasam spre fondul de documente secrete pe care l-am consultat, pe de o parte, si la marturiile parti­ci­pan­tilor directi la colectivizare (am intervievat un numar de 14 persoane; voi in­dica, in dreptul citatelor, doar numarul interviului), pe de alta parte, situatia din comuna Domasnea apare intr-un contrast enorm cu afirmatiile linistitoare din dis­cursul oficial.

Dosarele consultate arata ce rol ocupa Securitatea in Romania in perioada 1957-1966, cum circula informatia, care era continutul ei si care erau relatiile dintre ea si partid. La adapostul caracterului secret al documentelor pe care le ela­boreaza, ea nu va abandona practic niciodata logica “luptei de clasa” si a raz­boiului cu “dusmanii” interni, pe care, atunci cand nu ii poate totdeauna gasi si “identifica”, ii inventeaza, folosindu-se de o actiune de “documentare”, menita sa confirme plierea cazului pe profilul ro­bot al “elementului dusmanos”.

Daca urmarim notele informative “pri­vind aspectele negative cat si starea de spirit existenta a membrilor CAP din comuna Domasnea” din perioada pe care o acopera dosarele FD I si FD II, observam ca ele circula pe scara ierarhica de la tov. Ivan Valeriu, ofiter ope­rativ, care raspunde de informarea de la nivel local, spre sectia raionala si apoi dinspre aceasta prin cpt. Timircan (avan­sat deja la gradul de maior in 1965) spre Directia regionala a MAI (Ministerul Afa­cerilor Interne). O serie din notele informative pe care sectia raionala a MAI le trimite directiei regionale sunt trimise spre informare si organelor de partid de pe acelasi nivel ierarhic, pentru a se lua si pe aceasta cale masurile cuvenite. In schimbul de informatii cu Securitatea apare implicata de la un moment dat si Militia, care adreseaza rapoarte Secu­rita­tii prin reprezentanti ai ei de pe diferite nivele.

“Starea de spirit”, urmarita constant, e cel mai adesea “nesatisfacatoare” sau chiar “agitata”, iar “aspectele negative” vizeaza nemultumirile sau comentariile taranilor sau ale altor urmariti, uneori citate (se pastreaza unele caracteristici dia­lectale, expresii populare sau caracteristici orale), alteori comentate sintetic.

Tov. Ivan lucra la fata locului cu o agen­tura. Am incercat sa stau de vorba cu una dintre persoanele consemnate in dosar ca facand parte din agentura, dar aceasta nu admite vreo implicare. Afirma ca nu stie cine e tov. Ivan, ofiterul operativ, pentru ca nu a fost membru de partid(!?). Doar postasul si-l aminteste in mod spontan in timpul interviului si face referire la actiunile acestuia, desi de­spre Securitate vorbesc mai toti. A o de­fini global, fara a o putea raporta la indivizii concreti e o constanta in discursul martorilor, lucru pana la urma firesc, avand in vedere cum functiona in­sti­tutia.

Unii dintre cei intervievati, care au si avut insa de a face cu ea, relateaza aceasta experienta. Documentele din FD II contin cateva procese verbale de interogatoriu sau angajamente, pe care cei anchetati au fost siliti sa le scrie uneori cu propria mana si sa le semneze. Aceste angajamente se refereau chiar la faptul ca cei in cauza nu vor relata nimic, nimanui, despre trecerea lor pe la Securitate, asumandu-si consecintele le­gale in caz contrar. De asemenea, se an­ga­jau sa nu mai denigreze GAC si sa nu actioneze impotriva GAC. In principal, cei ajunsi in ancheta Securitatii in anul 1963, an din care dateaza aceste documente, au fost cei care au vrut sa se retraga din GAC, uneori in mod repetat, sau au incercat sa-i antreneze si pe altii in aceasta actiune. O parte dintre ei erau in atentia Securitatii de mai multa vreme, asa cum rezulta dintr-un tabel nominal “privind unele elemente care au desfasurat si desfasoara activitate dus­manoasa impotriva GAC-ului”, tabel care cuprinde 29 de persoane (cf. FD II, f. 178-184). Dintre intervievati, o parte figureaza pe aceasta lista. Unora dintre ei li se cerea, asa cum rezulta din angajamentele luate, nu numai sa inceteze a actiona impotriva GAC, ci si sa duca “munca de lamurire cu acei care mai incearca sa depuna cereri de iesire din colectiv” (FD II, f. 177) sau, mai grav, “sa demaste acele elemente care duc propaganda in locali­tate pentru a esi din GAC si a le de­nunta organelor de stat” (cf. FD II, f. 176).

Printre “elementele dusmanoase, se afla legionari, PNT-istii, PNL-istii, cat si alte elemente ostile din alte ca­tegorii, ce folosesc cele mai perfide si camuflate metode” pentru a impiedica “procesul de transformare socialista a agriculturii” (FD II, f. 63).

Cum asupra caracterului dusmanos al “elementelor strecurate” in GAC sau “subversive” nu exista indoieli, avand in vedere trecutul lor politic, de la directia regionala de Securitate se cere celor din teritoriu “prezentarea documentelor do­ve­ditoare” sau strangerea de probe, pentru a se putea lua masuri urgente de “incadrare informativa calificata” (FD II, f. 58).

In perioada premergatoare intova­ra­sirii sau GAC accentul cade pe felul in care ii influentau cei luati in vizor pe locuitorii comunei Domasnea pentru a nu se inscrie in GAC. Cum faceau ei acest lucru? “Prin svonuri, discreditarea GAC si a intovarasirilor”, iar cand aces­tea nu aveau efect, prin “actiuni mai des­chise, cum sunt amenintarea sau im­potrivirea directa fata de masurile luate de Partid si de Guvern” (FD II, f. 63). Dupa cum se vede, in ochii Secu­ritatii si in optica puterii, a vorbi despre anumite lucruri in mod critic, a ameninta si a trece la actiune sunt parte din ace­lasi act de razvratire.

Adunarea oamenilor in grupuri mai mari de 10 poate da si ea loc la presu­po­zitia ca ei se aflau impreuna acolo (de pilda, in casa unui consatean) “pentru a discuta cu privire la infiintarea into­va­ra­sirii sau dusmanos, impotriva infiin­tarii acesteia”, aceasta deductie facan­du-se doar pentru ca tacusera cand a aparut activistul de partid si au refuzat sa stea de vorba cu el (FD II, f. 58).

Dintr-un raport din februarie 1960 reiese ca “in comuna Domasnea si satul Canicea, sotiile unor elemente dus­manoase au cautat sa instige (sa intrige! - scrie de fapt in document) anu­miti tarani de a nu se inscrie in in­tovarasirile agricole” (FD II, f. 91). Urmeaza exemple, pentru care se men­tio­neaza de fiecare data in ce a constat actiunea dusmanoasa. Una dintre “instigatoare” se facuse remarcata si inainte de acest episod, intrucat, “din cele stabilite” de Securitate, reiese ca “a fost condamnata 6 luni pentru nepredarea co­telor si amenintarea organelor locale (Sf. Popular)”, iar sotul ei “a fost condamnat 4 ani pentru legaturi cu bandele teroriste” (fugarii din munti) (FD II, f. 91). Nu este singura data cand fe­meile apar in prim-plan.

“Actiunea de documentare” a Securitatii

Cele mai vechi date continute in dosar - putine, de altfel - se refera la anul 1957 si privesc situatia din intovarasirile recent infiintate in raionul Orsova. Inscrierile merg prost si ulterior, in Do­mas­nea acest lucru fiind pus pe seama “elementelor dusmanoase care au avut le­gaturi cu fugarii din munti”. Avand in vedere ca e vorba de aceasta data de membri de partid, suspectati in plus de a fi fost legionari in trecut, se cere Sectiei raionale de Securitate, de catre MAI Dir. Reg. Timisoara (FD I, f. 58), pe de o parte, “adunarea de probe doveditoare impotriva lor” si “incadrarea lor in­for­mativa”, iar, pe de alta, informarea ra­ionului de partid, pentru a fi exclusi.

Dupa cum se noteaza, faptul ca e vorba de “elemente dusmanoase fusese deja stabilit”, iar Securitatea poate recomanda excluderea din partid, in­sis­tand pe necesitatea probarii faptelor incriminate (rezulta ca cel putin una dintre persoanele vizate de raport trecuse prin interogatorii, dar aceste date nu pa­reau suficiente sau concludente). Dupa cum se vede din ordinul nr. 312/12.616 din 31 ianuarie 1958, documentarea putea include si ”identificarea persoanelor care cunosc despre acestia si care se pot interoga, fara a incalca insa le­galitatea populara”(?!).

“Or fost stransuri mari pana ne-or pus capastru in cap, c-asa o fost”

Tabloul actiunilor dusmanoase se diversifica cu timpul, iar dusmanii iden­ti­ficati nu se mai reduc la cei din fostele partide politice sau cei cu legaturi printre “banditii din munti”.

La Cornereva intra de pilda in obiectiv preotul ortodox din comuna, data fiind influenta pe care o are asupra co­mu­ni­tatii, sau un predicator de la “Oastea Domnului” (raportul Sectiei raionale de Securitate catre Dir. Reg. MAI Timisoara, nr. 322/23 ianuarie 1958) care interpreteaza tendentios - in sensul influentarii sa­tenilor pentru a nu se inscrie in in­to­va­ra­sire - pasaje din Biblie.

La Domasnea presiunile vizau transformarea in cele din urma a intovarasirii in GAC. Munca de lamurire, cea de intimidare si supraveghere vor merge mana in mana. Aria a ceea ce putea fi asimilat unei actiuni impotriva GAC sau into­va­rasirii e destul de extinsa si imprevizibila.

L.P. (interviul 5), care avea 32 de veri primari, ii sfatuieste pe toti sa nu se inscrie. El afirma ca a facut o contrapropa­ganda si printre vecini si prieteni si re­cu­noaste ca a fost amenintat de Securitate cu arestarea si consemnat la domiciliu pana la inaugurarea colectivului, mai ales ca e printre putinii care nu s-au inscris pana la urma in GAC. Activitatea lui “ostila” va continua si dupa infiintarea GAC si exista in FD II o urma a trecerii lui prin ancheta Securitatii in anul 1963. A fost silit sub ancheta, ca si ceilalti an­chetati din acelasi lot, sa semneze un angajament conform caruia se obliga sa nu relateze ca a fost anchetat. Acesta a fost probabil motivul pentru care nu a pomenit de angajament, desi acesta nu includea denuntarea altora, ci doar incetarea propriilor actiuni de propaganda contra GAC.

“Or fost stransuri mari pana ne-or pus capastru in cap, c-asa o fost”, remarca o intervievata (14). Ea in­sasi ajunge in ancheta Securitatii pentru ca, dupa infiintarea GAC si inscrierea ei sub presiune in colectiv, vrea la un moment dat sa se retraga. Marturia ei se concentreaza aproape in exclusivitate pe intalnirea cu Securitatea, din care par­tea cea mai insistent subliniata e felul in care a fost intimidata si batjocorita:

“... Eu tot am zis cum sa ma-n­­scriu la colectiv, cum pot eu lucra, cu doi copii mici? Aveam pe unu-n lea­gan si pe unu’ mai marut, avea cinci ani. Aveam si barbat fara o mana. Si cand or venit, asta le-am spus. Or venit noaptea si m-or ridicat. (Cine?) Militia, cei de la sfat. (De-aicea?) Da, de la sfat. Si m-or ridicat si m-or dus la Orsova. Daca ma puteti crede, m-or dezbracat ca si pe copilul al mic, si actele de la morti mi le-or luat. M-or discutat. (V-au si batut?) Nu, de batut nu m-or batut, numa’ tot dis’ de doua ceasuri m-a­­du­ceau ca sa ma-ntrebe daca lucru la colectiv, ca imi da drumul. Eu le spu­neam, lucru, da, cum sa nu lucru, numa’ cum sa ma duc cu copiii astia mici. Si barbatu trebuia sa-l incalt. Si-atuncea ce sa spun, pana deseara tot asa m-or premenit, tot m-or dus si m-or adus. Intr-o seara m-or dus iara si auzii usile cum s-or deschis acolo. I-o adus Dumnezeu. Si cand m-or vazut asa infiorata, numai imi ve­deau bluza si poalele. Si eu tineam de poale, sa nu-mi pice. Cica: «Ce-i cu femeia asta, ce crima o facut?». Si mie mi-o scapat plansu’, da’ n-am cu­tezat sa vad cine-i. Ei s-or pus inaintea mea si ma-ntrebara: «Ce-i cu dumneata?». Ii spusei ca am bar­bat fara mana, de la razboi si am doi copii mici. Zice: «Pai scrie ca nu ai putere de lucru. Nu mai plange dum­neata!» Ca mintenas sunara si mi-adusera toalele si m-am imbracat. Mi-au zis sa ma duc la gara. Zic: «Cum sa ma duc la gara ca n-am bani de tren?» si unu’ mi-o dat bani de tren si unu’ mi-o dat pita si niste branza moale. Eu nu vroiam sa le iei, da mi-or zis: «Cum sa mergi dum­neata asa la copii, ca te-ntreaba: “Mama, ce ne-ai adus?!”». Si m-am dus la gara, iar acolo o fost multa lume si numa’ m-am pomenit ca ma prinde unu’ asa de umar si-am vazut ca-i unu’ dintre ei si mi-or luat bilet si-am venit acasa. (Cine erau aceia? Ii cunoasteti?) Nu, nu-i cunosc, da’ erau oameni imbracati, oameni cu­minti, oameni cu carte. (...) (V-a fost frica?) Pai da cum sa nu-ti fie frica. (Si cei care v-au ridicat au fost din sat?) O fost din sat, da’ o crapat, l-o luat boala rea pe ala si o murit, o murit cu muierea lui si copilul o van­dut casa si-i un distrus. Nu i-o la­sat Dumnezeu.”

Am remarcat aparitia frecventa in relatarile de acest gen a doua teme: ivirea unui salvator - punere in scena pe care Securitatea o foloseste dupa cum re­iese din marturiile de inchisoare, pentru a-l deruta pe anchetat - si credinta re­echilibrarii lucrurilor, prin pedepsirea celui care a facut rau de catre instanta divina.

La Domasnea intovarasirea nu s-a des­fiintat in ’62 ca in toate satele si comunele din jur. Tendinta martorilor este de a atribui acest fapt zelului unor responsabili locali, printre care unul este cel mai adesea diabolizat. E cazul activistului Toma, secretar adjunct la raion, despre care cineva relateaza ca dimi­neata, intre 7.30 si 8, exact cand copiii trebuiau sa mearga la scoala, tragea cu pusca in galeti umplute cu apa, pentru a se antrena, dar, in mod cert, si pentru a intimida. In aceste conditii cei care locuiau in aceeasi curte erau consemnati in casa pana la incheierea exercitiului matinal.

Pentru altii, prezenta lui in sat are consecinte directe. Iata ce­-si aminteste cineva (interviul 8):

“Noi n-am vrut sa ne-nscriem la intovarasire ca eu am mai avut doua surori mici si tot n-am putut sa le-n­­­­scriu pe ele ca tata nostru o murit. (Aveati pamantul impreuna?) Da, cu ele am avut pamantul impreuna. Si-a­­­tunci tot or venit si-or persecutat. Si-atuncea barbatu’ s-o dus la SMA la Caransebes, c-o lucrat la Zagujeni, n-o venit doua luni de zile acasa si eu am ramas aici si pe mine m-o ares­tat... tovarasul Toma. (Era activist de partid?) Da, activistul de partid. (Si in ce an v-a arestat?) In ’58. M-o arestat si m-o tinut 48 de ore nemancata, ne­dormita si m-o pus aicea in sfatu’ popular, unde-s magazine acum, sa sparg la lemne fiindca nu vreau sa trec la intovarasire. Atunci o venit co­pilu’ meu al mare si-o plans cu mama mea la usa si-o spus «Vino mami, inscrie-te!». Ne-o mai si dra­cuit, ne-o mai si injurat, ne-o mai si batut. (Numai el singur era sau au fost mai multi?) O mai fost si militie si-o mai fost si-un activist de partid, da’ nu l-am cunoscut. Da pe Toma l-am cu­noscut... asta ne-o persecutat mai mult. Si-atuncea din comuna o fost una Florica Oroane. Si-atuncea o fost Raduta Ion care iar o facut cu noi persecutare pan’ la piele. (Da’ ce-a facut?) Ne punea sa ne ducem cu caruta de prestatie noaptea, ne scula la ora doua sa plec la gara s-a­­duc faina, c-avea magazine la cooperative. Noaptea prin zapada ne punea sa mergem cu caruta, sa ca­ram faina”.

Nu sunt singurele necazuri pe care le-a adus colectivul in viata lor si nici singurele abuzuri de care au avut parte:

“Am predat carute cu doi cai, grapa, plug, semanatoare de pus porumbul. Atat am venit acasa cu camgia, cu biciul de la cai si pe cu­vantul meu c-am venit plangand, c-am dat caii tineri, o iapa de trei ani si-un cal de cinci ani, i-am predat la Sfat. La un an de zile i-o luat si i-or adus aicea si i-or vandut prin sate, prin Rusca, la Oraca si or luat banii ei”.

Despre abuzurile lui Toma vorbeste si un raport al Securitatii din 1965, unde se relateaza ca aducea mancare cu ma­sina de la Herculane pentru el si pentru cei cu care tragea chefuri destul de des.

“El (Toma - n.n.) statea la comanda­ment si pe noi ne impanzea, iar seara, la analiza. Aveam fiecare un nu­mar de case, un sector. (Cate comi­sii de-astea erau?) Oh, cred c-au fost vreo 20. (Si cati erau intr-o comisie?) Patru-cinci. Sa instruim lumea, ca-i bine la CAP. Ne-or facut si lectii. Ne-aduceau inginer agronom si ne de­monstra la tabla ca produce atata grau, da’ erau niste calcule astronomice, ca noi care eram in cunostinta de cauza stiam, da’ ce sa faci. (Va da­deati seama ca nu-i asa?) Pai ne dadeam seama, da ce puteai sa faci... (Stiati pe altii care aveau GAC deja?) Stiam, ca aveam legatura in Timisoara, Oltenia, stiam cum traieste lu­mea la GAC, plus ca cei care-or fost pe front in Rusia stiau ce-n­­seam­na colhoz. Unul din astia, Ro­manu Petru, o fugit si s-o facut partizan din cauza asta si spunea ca nu-i bine. Plus erau multi din astia batrani care spuneau ce-nseamna colhoz. (...)

Si ne-or impartit pe sectoare. Or venit la toti si verdictul era: «Ori te inscrii la colectiv, ori iti dau copilul afara din facultate» (...) Alta metoda era cu serviciul. Ii mana acasa si le spu­nea: «Nu te primesc la serviciu pana nu aduci adeverinta ca te-ai in­scris in CAP». O alta metoda era - multi fiind condamnati politic, care fa­cusera si puscarie, sa li se spuna: «Ce vrei, te pui contra statului? Vrei iar sa te bag la puscarie?». Era Securitatea aicea, multi or opus rezistenta si veneau seara cu masina, ii duceau pan’ la Orsova si-i tinea o zi, iar seara ii trimitea inapoi. Nu stiu daca i-o batut sau nu, da’ ii plimba.” (interviul 9)

Cei care “au ajuns la oala cu mere”

Treptat, clivajul care ii desparte pe “ei” (puterea) de “noi” (victimele) se ives­te in chiar interiorul comunitatii. Cei care “au ajuns la oala cu mere”, cum se ex­prima unii, sunt priviti de ceilalti ca un fel de gasca corupta si cinica.

Iata cum relateaza evenimentele din acei ani (interviul 6) un taran, veteran de razboi, care s-a facut si el “remarcat” de ca­tre organele de Securitate:

“Colectivizarea a-nceput fortata. O gasca de oameni or format-o, fie c-or primit ceva de la stat, de la conduce­rea statului, fie i-o fortat. La unii oameni le-a gasit diferite motive, «c-ai facut asa, c-ai facut asta». Asa ca lumea, ce sa faca, s-a inscris la co­lectiv. Insa vreo 40 de familii nu s-or inscris.

Si-or batut joc de lumea asta, ca sa muncesti o zi de vara pe nimic, ca nu ti-o dat nici un ban la zi de munca. Nici o moneda de 5 bani nu-ti dadeau. Plecai cu traista de man­care pe teren si veneai acasa fara nimic, ca era militia. (...) Isi ba­teau joc de noi, ca si cum am fi fost o unealta a nimanui... asa a fost co­munismul. Degeaba spun unii si altii ca a fost bine, asta o spun astia care-or trait bine, ca la comunisti n-o fost niciunde. Dar noi stim ce-o fost...

(Cine-a trait bine?) Pai, gasca lor. Astia nu te lasau nici sa faci izlazul si faceau sa ne dea pamant din ala rau, care nu era bun de nimica1, ca sa te necajeasca cumva, ca pana la urma sa cedezi, ca sa vezi ca nu mai e rostul. Toata ziua, dimineata si seara tot cu ei ne trezeam in ca­mera. (Au venit si la dumneavoastra?) Da, veneau 3-4 in camera si nu ple­cau din camera. Ne spuneau «Numai semneaza» si-i ziceam «Nu pot sa semnez». «Cum sa nu poti, nu vrei, ca esti contra partidului, contra noastra»“ (interviul 6).

Pentru unii dintre cei intervievati, schimbarea pe care a adus-o cu el colectivul consta tocmai in divizarea co­mu­nitatii, lucru ce ofera si explicatia faptului ca pentru unii era bun si pentru altii nu era bun colectivul:

“(Credeti ca a schimbat colectivul felul de a fi al oamenilor?) Sigur c-o avut. (In ce sens?) Pai unii erau mai pro­tejati, altii nu. (Si au fost conflicte de-astea?) Nu, conflicte n-au fost, da’ ve­deam noi care is mai protejati. Pen­tru ca ai de furau cu caruta, aia erau protejati. Nu te duci sa furi noap­tea o caruta de mere sau o caruta de porumb sau de prune. Sigur ca aveai intelegere cu politia, cu brigadierul, cu presedintele de colectiv. (Deci asa mergea, cu intelegeri din astea?) Da, sigur ca da, pentru ca nu fura numai pentru el, fura si pentru aia, imparteau. (Imparteau intre ei sau dadeau si la sefii mai mari?) Cei mari veneau si luau rachie cu masina” (interviul 10).

“Asa o zis: «Cine fura cu motoru’ l-o iertat raionu, Cine-o furat cu sacu’ pe-ala l-o luat dracu» si-o facut pus­ca­rie. (Cine-a facut versurile astea?) Lumea-n sat le-or spus2. Unii or lucrat si altii or luat. Asa o fost. Si la om i-a dat ce i-o dat, nimica toata. Cu caruta mea si-or facut trei insi casi in Domasnea, or lucrat la casa si pe urma or dus-o si-or vandut-o. Vai si-amar!” (interviul 8).

Conflictele sau situatiile paradoxale de acest fel afecteaza si viata de familie. Nu sunt rare cazurile cand unul din familie “se inscrie la comunisti”, in ciuda per­secutiilor la care acestia il supuneau pe un alt membru al familiei sau poate tocmai cu speranta de a salva ceva.

Un alt intervievat (interviul 2) arata ca, desi bunicul dinspre mama care avea avere se orientase tocmai spre dez­voltarea mosiei, a fost silit sa recunoasca, in anii ’50, ca nu era in consens cu timpurile. Cotele prea mari, stabilizarea, incadrarea la chiaburi il aduc treptat in imposibilitatea de a mai pastra pa­mantul. Desi era “pionul principal” in familie, cum o spune singur, viitorul brigadier e obligat sa se angajeze pentru a avea bani sa plateasca impozitele. Familia reuseste sa faca o defalcare a pamantului in trei parti, astfel incat, in loc sa figureze cu 15 ha, fiecare gene­ra­tie sa apara doar cu 5; cele trei familii se separa apoi si cu locuinta. Presiunile mari ii determina pe toti membrii familiei sa se inscrie in colectiv, iar nepotul ajun­ge brigadier. Bunicul matern, care moare la putin timp dupa aceea, exprima sintetic o situatie pe care, chiar daca a inteles-o, nu a putut sa o accepte usor si fara regrete: “Eh, taica, te cumparara, mai, astia!”.

Rezistenta

De partea cealalta, Securitatea isi con­tinua in stilul deja aratat actiunea de urmarire menita sa depisteze “activitatea dusmanoasa si deficientele manifestate in transformarea socialista a agri­culturii”. Tabloul general al acestor ani indica amplitudinea refuzului de a accepta cooperativizarea si cresterea progresiva a ingrijorarii autoritatii, ale carei actiuni de supraveghere si prelucrare informativa se intensifica. Numarul agentilor din mediul rural se ridicase in raion la 47, din care “sunt predati in re­zidenta”(!?) 40 de agenti.

Aceasta e atmosfera in care e creata, in 8 aprilie 1962, GAC Domasnea.

Printre solutiile de a refuza inscrierea sau a o amana se invoca faptul ca averea apartine parintilor, socrilor sau unui membru al familiei care era temporar plecat de acasa. La Canicea, oamenii fug in padure cand vin comisiile cu munca de lamurire. Dar iarna lui 1961/ 1962, spun marturiile, se dovedeste a fi grea si fuga la padure nu mai e posibila. “O serie de elemente” - ca sa folosesc expresia Securitatii - care nu fusesera inscrise in intovarasire se vor inscrie direct in GAC. Ele sunt si primele care vor da de furca puterii locale, dar si organelor de Securitate, pentru ca, avand insa­man­tate terenuri dinainte de inscrierea in GAC, cer sa isi recolteze in mod individual recolta de grau.

Pe fondul refuzului intampinat la nivelul consiliului de conducere al GAC, se vor adresa in scris mai sus, adica direct la Consiliul Superior al Agriculturii, care le raspunde ca vor primi aprobare de la Consiliul regional. Drept care, 14 persoane se deplaseaza la Timisoara si obtin castig de cauza.

Rapoartele cu starea de spirit sunt cerute de catre Securitatea regionala tot la 10 zile. (ordin cab. 736 din decembrie 1959 si nr. 320/11.532 din 13 iulie 1961). Temerea e “ca nemultumirile sa ia amploare, fara sa se cunoasca cauzele acestor nemultumiri si cine se situeaza in fruntea lor” (FD I, f. 335).

O prima serie de cereri de retragere din colectiv adresate Consiliului Superior al Agriculturii e semnalata in jur de 20 octombrie 1962, la cateva luni de la infiintarea GAC, si declanseaza o ampla actiune de prelucrare informativa. Securitatea se intereseaza de felul in care s-a declansat actiunea colectivistilor, cum s-a procurat formularul de cerere si de cine a fost completat, cine au fost ini­tiatorii ei (cf. raport nr. 128.403/29 octombrie 1962) si e informata prin agenti ca taranii, avertizati asupra faptului ca scrisorile vor fi retinute la posta (am vazut in dosar o astfel de scrisoare inter­cep­tata, dar avem si marturia postasului din acea vreme), incearca sa expedieze scrisorile din comunele invecinate. Peste 100 de oameni, rezulta din notele informative, ar fi vrut sa se retraga, unii facand afirmatii potrivnice nu numai GAC, ci si partidului - acuzat ca e “hot” - si prevazand o cadere a acestuia de la putere, avand in vedere ca oamenii au saracit si ca statul ia tot de la oameni. Colectivistii discuta si de conjunctura internationala, fac referiri la revolutia din Ungaria din 1956. In acest context deosebit de agitat, Securitatea se deplaseaza in comuna Domasnea si discuta cu cei implicati, constatand indarjirea si de­terminarea unora, care vor fi ulterior urmariti si anchetati. In FD II, f. 227-231 se pastreaza doua procese verbale de interogatoriu din anchetele derulate in perioada 26-30 octombrie 1962.

In ciuda reprimarii, un grup de 17 persoane e plecat la Bucuresti “pentru a se plange cu privire la cererile fa­cute de iesire din GAC si cu faptul ca au fost anchetate de securitate” (nota te­lefonica, buletin nr. 128752/20 noiembrie 1962).

Punctul de varf al evenimentelor ce au urmat colectivizarii fortate, consemnat de nota telefonica buletin nr. 128752/ 20 noiembrie 1962, este revolta din seara de 19 noiembrie 1962, care a ramas si in amintirea multor domasneni (interviurile 2, 10, 14). La Bucuresti li se promisese petitionarilor ca va fi trimis un reprezentant al Ministerului Agriculturii in sat si se va face o adunare generala pentru ca ei sa-si spuna pasurile. In seara zilei de 19 noiembrie 1962 femeile se anunta una pe alta ca se va tine acea adunare in fata Sfatului si se aduna acolo in numar destul de mare. Sunt prezenti si destui barbati, unii dintre ei sperand ca va sosi cu masina un delegat de la Bucuresti cu care sa poata discuta. Dupa cum relateaza agentul Secu­ritatii, apare clara intentia de a le im­pinge in fata pe femei. Seful de post se retrage in cladirea Sfatului si trage obloanele in strigatele femeilor care ii cer sa lase deschisa cladirea.

O alta nota telefonica din 20 noiembrie 1962, ora 4 (FD II, f. 213-214) vor­beste despre “mai multe grupuri de persoane care s-au adunat in apropie­rea Sfatului Popular, vociferand la adre­sa GAC din Domasnea”. La sesizarea postului de militie s-au deplasat la fata locului Securitatea, insotita de organele de partid si de Militie, sfatuind oamenii sa plece acasa, intrucat “atitudinea lor este contrara legilor statului”. Oamenii nu prea par intimidati.

La anchetele care urmeaza, una dintre anchetate da numarul de 2.000 de per­soane ca fiind prezente la adunare (numar ce pare exagerat, fiind probabil de 200-300, cum spun unii dintre cei in­ter­vievati) si indica sub interogatoriu lan­ga cine a stat la adunare. Notele Secu­ritatii confirma amploarea pe care o ia ancheta si dezvaluie procedurile ei dure, dar si date suplimentare despre adunare. Unii ar fi indarjit femeile, altii ar fi strigat: “stati aici, nu plecati!”. O femeie, Solomia lui Purec, a cazut jos, dupa ce a tras de usa.

Securitatea pomeneste rareori con­se­cintele practice ale informarilor pe ca­re le face. In multe cazuri, cum a fost si cel al Sofiei Romanu, cea care, si datorita prestigiului pe care il avea in sat ca bocitoare, s-a afirmat in revolta din noiembrie 1962, urma arestarea.

In orice caz, in 1963 situatia ramane tensionata, oamenii incep sa realizeze ca “cei de la Bucuresti ii sustin pe cei din conducerea GAC” (cf. nota 125.033 din 8 ianuarie 1963). In cursul anului 1964 prezentarea la munca e sla­ba, cifra mortalitatii la animale e din nou mare, organizarea proasta, randamentul slab. In mai 1965, 54 de colec­tivisti depun cereri de retragere.

Raportul din 12 mai 1965 (FD I, f. 140) al celui ajuns intre timp, din capitan, maior Timircan ne pune pe ganduri. El e un fel de raport recapitulativ si pare a in­duce ideea ca activistul Toma si seful acestuia de la raionul de partid, prim-secretarul raionului Puscas Danila (schimbat intre timp), ar fi nu numai singurii res­ponsabili de abuzurile si actiunile represive care au dominat colectivizarea la Domasnea, ci si cei care le-au initiat.

Denuntarea conducerii de partid ca unica vinovata, in ciuda evidentelor, arata ca, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej (in martie 1965), tensiuni probabil mai vechi dintre cele doua parghii ale puterii ies la iveala si ca rolul de judecator al faptelor, instanta perena a puterii comuniste va fi in continuare Securitatea, cea care va pleda si dupa 1989 pentru onorabilitatea si caracterul ei deplin patriotic.

(Documentarea care a stat la baza acestui articol a fost facuta in cadrul proiectului Colectivizarea Romaniei. Anii 1949-1964, condus de Gail Kligman si Katherine Verdery.)

1. E vorba de comasarea pamântului, prin care taranii care nu intrasera in colectiv pierdeau terenurile bune din vatra satului primind unele proaste in schimb, la mare distanta de sat (cf. si interviul 4).

“Cine fura cu sacu’, il ia dracu
Cine fura cu cosia il iarta gospodaria
Cine fura cu camionu’
il iarta raionu”

(atribuit Sofiei Românu zisa Marcioane).

Editie de colectie

In Timisoara si Caras-Severin, flacara luptei anticomuniste s-a aprins inca din anii '40, o data cu miscarile de partizani conduse de colonelul Ion Uta si legionarul Spiru Blanaru. ALEXANDRU NASTASE

Sfarsitul anilor '40. Cele trei aresturi ale Securitatii Timisoara. Subsoluri de case boieresti. De-a dreapta si de-a stanga holurilor, camari inguste, cu pereti subtiri si gri, netencuiti. O podea vesnic uda, inlacrimata de tevi sparte. In fiece camaruta, vreo doua paturi de lemn, numai scandura si suruburi, fara paturi si fara saltele. In picioare, sprijiniti de pereti oameni bagati aici pentru aceeasi vina: atacarea regimului rosu si ajutarea luptatorilor anticomunisti. Cu totii tineri. Au ochelari de tinichea pe ochi si sunt bagati si 15 la un loc. Sangereaza, au fost batuti, calcati in picioare de securisti, multi au capul spart sau cate o mana rupta, umeri dislocati. Isi aud doar respiratiile. Dorm pe jos, in umezeala sau pe paturile de lemn. Deodata, usita de fier geme, se aude un hacuit si unul dintre arestati e dus pe sus la interogatoriu. Nu vede nimic din cauza ochelarilor si se loveste cu capul de pragul usii in rasetele gardienilor. Va fi din nou batut pana va recunoaste si ceea ce nu a facut, apoi va fi urcat intr-o masina impreuna cu altii si dus in padure, langa oras, unde va fi impuscat cu 20 de plumbi. Ii vor arunca trupul in prima groapa de pe drumul de intoarcere. "Asa o sa pateasca si ailalti care mai sunt prin munti", ranjesc cei din pluton, cu mainile pe tevile de pusca inca fierbinti.

Ast timp, la Caransebes, alt arestat isi scuipa sangele pe gura si pe nas. Are dintii sparti si cauta sa-si pipaie picioarele insangerate, biciuite, pe care nu si le mai simte de cateva ore. N-apuca sa se-aplece: doi gardieni il imping in cotetul cainilor. Dulaii, hamesiti, se-arunca peste el si ii sfasie picioarele, rontaindu-le in aplauzele paznicilor. "Le dadeai, ma, de mancare la aia din munti, acum ai ajuns tu in strachina", ii striga.

Inapoi la Timisoara, un tanar preot sta de patru luni in arest, vinovat ca a gazduit o noapte pe un barbat ce venise sa-i ajute pe partizanii din Muntii Banatului. Saisprezece saptamani in care abia a putut dormi trei ore pe zi, interogat, infometat, lasat prada frigului celulei. La Timisoara, toate drumurile care ies din oras sunt presarate cu morminte fara cruci, sapate cu sange si stropite cu lacrimi. Iar in pamantul negru, martor tacut al atator destine fracturate, se aude plansul fara de cuvinte, surd, al celor torturati si starpiti inainte de vreme.

Primii partizani s-au retras in munti

Rezistenta anticomunista a inceput la Timisoara si in tot tinutul Banatului, imediat dupa Primul Razboi Mondial. Dusmani declarati ai prosovieticilor erau legionarii, care au organizat in perioada interbelica zeci de actiuni pentru arestarea si pedepsirea ilegalistilor comunisti. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, lupta a inceput in noiembrie 1946, imediat dupa alegerile viciate, castigate de comunisti. Au pornit-o ofiteri superiori trecuti in rezerva din iunie acelasi an, urmare a decretului prin care erau trasi pe linie moarta gradatii ce luptasera pe frontul de est si aveau si alte studii superioare pe langa Academia de Razboi. Militarii intrasera in PNT si formasera filiala militara a partidului. Intai au fost chemati sa se alature noii lupte oameni de incredere, vechi camarazi de arme, apoi fosti taranisti si liberali, iar dupa, legionarii. S-au format grupuri care se intalneau in case conspirative sau in locuri si drumuri ferite din afara orasului. Prin '47, primele nuclee s-au retras in munti, spre Domasnea, Teregova, Bolvasnita, Globurau sau Cornereva. Au gasit adapost la stane si in salasurile de pe munte. Provizii, imbracaminte si adaposturi, mai ales de gerurile iernii, au gasit la muntenii regiunii, satele fiind pline de complici ai partizanilor. In vreme ce barbatii construiau bordeie sau cotete pentru luptatori, femeile le pregateau merinde si le croiau pulovere, ciorapi si incaltari. Munitie au luat partizanii, cu ajutorul muncitorilor ceferisti, de la depozitul de armament si munitie din Jimbolia, parasit de nemti in timpul retragerii. Mecanicii de trenuri golisera depozitul, isi burdusisera acareturile cu gloante, iar cand s-a dat semnalul luptei, i-au aprovizionat ani in sir pe partizani cu munitie nemteasca. Noaptea, la cotul Mehadiei, unde linia ferata catre Bucuresti face o bucla mare la dreapta si nu se vede mai nimic din ce e pe acea parte, trenurile incetineau si, din vagoane, muncitorii ceferisti aruncau pusti mitraliere si munitie in carute care asteptau tacute pe marginea sinelor. Aprovizionarea cu munitie nu a fost niciodata taiata de Securitate. Miscarile din munti au fost sprijinite pana spre inceputul anilor '50 si de ofiteri activi din vechea garda, animati de juramantul de credinta dat regelui. Au fost acoperite zone intinse, de la Arad pana la Turnu Severin. Inainte de a incepe lupta, rasculatii trebuiau sa implineasca un ritual religios. Cu capetele descoperite si cu mana pe cruce, barbatii jurau in fata unui preot credinta neconditionata camarazilor, legandu-se ca nu ii vor trada si nu vor divulga nici un secret, indiferent de cat de grea le va fi soarta. Unul dintre preotii care a legat juramintele partizanilor a fost parintele Alexandru Nicolici.

Partizanilor militari li s-au alaturat taranii

Partizanii isi propuneau sa ocupe cladirile Postei, Militiei si Securitatii, sa-i aresteze pe functionari si sa preia controlul orasului, ca apoi sa dea alarma in toata tara ca Timisoara e oras liber, sperand sa aprinda astfel tortele revoltei impotriva comunistilor. Militarilor-partizani li s-au alaturat la inceput tarani banateni, care luptasera in razboi dincolo de Nistru, in Uniunea Sovietica, si cunoscusera "bunastarile si fericirile" comunismului. Treptat, alti tarani - ramasi fara pamant si vite de pe urma colectivizarii - si muncitori au urcat versantii si li s-au alaturat luptatorilor pentru libertate. Partizanii au fost sprijiniti in primele luni chiar de oameni ai Securitatii: tineri recruti din partea locului, trimisi in misiuni de supraveghere a versantilor si satelor. Recrutii ii cunosteau pe fugari, insa nu s-au inregistrat cazuri in care sa-i denunte atunci cand ii vedeau. Complicitatea securistilor a fost mirosita de sefii de la Timisoara (Ambrus Coloman si Aurel Mois), care au dispus inlocuirea acestora cu trupe de unguri din zona Oradea.

Terorizati in inchisori

Securitatea a inceput arestarile in randurile celor care oferisera pana si un pahar cu apa celor care erau impotriva regimului. Astfel s-au format retele interminabile de informatori, majoritatea fosti detinuti, tinuti in celule pentru cateva luni. Torturile fizice si psihice ii faceau pe cei arestati sa recunoasca pana si lucruri pe care nu le facusera. Securistii foloseau clesti de smuls unghii, ace de fier forjat incinse, pe care le introduceau intre unghiile si pielea degetelor celor arestati sau bulane umplute cu nisip umed pentru cele mai teribile batai. Detinutii stateau in celule de patru metri patrati, cu pereti nezugraviti si cu podele mereu umede, alimentate necontenit de robinete speciale. In celule erau doar paturi din lemn sau fier, fara saltele, perne sau paturi. Oamenii nu erau lasati sa doarma, interogati 22 de ore pe zi, de mai multe echipe, specializate in batai si tortura. Daca in celula erau mai multi detinuti, nu aveau voie sa vorbeasca. Nu puteau vedea alte fete decat ale anchetatorilor, obligati sa poarte ochelari de tinichea. Spre amuzamentul gardienilor, cand detinutii erau scosi din celule, erau indrumati in directii gresite, astfel incat sa se loveasca de pereti sau de usi si sa se impiedice pe trepte. Mancare? O data pe zi, fie paine, fie apa, la alegerea gardianului. Servita intr-o gamela sau in oala de noapte.

Partizanii erau fosti ofiteri

Dintre gradatii refugiati in Muntii Banatului s-a remarcat colonelul Ion Uta, fost prefect al judetului Severin in '43-'44. Bun comandant, inteligent si hotarat, Uta dispare de acasa in mai 1947, o data cu primele arestari in randurile taranistilor. Formeaza o grupare anticomunista care urmarea sa-i pregateasca pe localnici pentru a lupta alaturi de fortele democratice impotriva comunistilor si Uniunii Sovietice. Organizeaza 20 de partizani si mai multe grupari de sprijin (contand in gazduire, alimente, informatii, armament si munitie). In 1948, lupta alaturi de oamenii sai de mai multe ori impotriva Securitatii si reuseste sa confiste arme si munitie. Comunistii contraataca in 1949, concentrand in Banat masive trupe de Securitate si infiintand langa Caransebes un centru de coordonare unic.

Tradatori infiltrati

Retelele de informatori si agentii infiltrati intre partizani ii sunt fatale lui Uta, care este atacat prin surprindere in noaptea de 7/8 februarie 1949. Constient ca nu se poate salva, a luptat pentru camarazi. Va fi rapus dupa o scurta lupta in salasul in care se refugiase. Alti cinci partizani au fost ucisi, alti sase arestati, impreuna cu 20 de sprijinitori, au scapat doar opt partizani, care s-au regrupat si au continuat lupta. In noiembrie, 11 partizani, avandu-l pe Mircea Vladescu sef de lot, au fost condamnati la moarte. Dupa moartea comandantului, conducerea grupului Uta a fost preluata de Dumitru Isfanut, zis Sfarloaga, care a continuat lupta pana in septembrie 1952, cand a cazut intr-o lupta langa Caransebes. Alti supravietuitori ai grupului Uta, Ion Duicu si Gheorghe Cristescu, vor pieri in 1950, iar Nicolae Curica va fi arestat abia in aprilie 1954. Dumitru Mutascu va continua lupta la randu-i pana in noiembrie 1954, cand va fi gasit impuscat in padurea de langa Vailug.

Grupul lui Blanaru

Celalalt vector al rezistentei din Banat a fost condus de Spiru Blanaru, alte miscari fiind doar ramificatii ale grupurilor Uta si Blanaru. Luptator impotriva comunistilor inca din anii '30 si vechi legionar, Spiru Blanaru isi formeaza grupul in vara anului 1947. Se retrage in munti, de unde pune la cale mai multe atacuri impotriva posturilor de jandarmi din sate. Urmareste eliberarea celor arestati si torturati de securisti. In ianuarie 1949, isi uneste fortele cu Gheorghe Ionescu - doctor in Drept si teologie, capitan in rezerva si notar in Teregova - care avea o organizatie subversiva de sprijinire a partizanilor. Treizeci de luptatori ataca postul de jandarmi pentru a-l elibera pe unul dintre membrii grupului Ionescu, arestat, care cunostea multe secrete ale organizatiei Teregova. Atacul reuseste, iar grupurile se retrag in munti. Vor fi vanati de trupe din batalioanele speciale de securisti aduse de la Oradea si Cluj. Mai intai vor fi arestati sprijinitorii. Tradati si incercuiti, legionari si tarani vor lupta cot la cot pe 22 februarie la Pietrele Albe, fiind coplesiti de securisti. Spiru Blanaru va fi capturat pe 12 martie la Fenes, tradat de fosti camarazi.

Lovitura esuata

Pentru noaptea de 17/18 martie 1949 a fost planificata o puternica lovitura ce urmarea ocuparea Timisoarei, Aradului, Lugojului si Caransebesului. Partizanii sperau in blocarea soselei nationale spre Bucuresti si a liniei ferate si ocuparea intreprinderilor si institutiilor. Securitatea a dejucat actiunea cu numai o zi inainte de ziua "Z" cu ajutorul retelei de tradatori si de agenti infiltrati. Luptele au continuat pana in 1961, cand ultimii partizani au fost arestati in padurile de langa Caransebes.

Ridicat de pe strada pentru ca i-a ajutat pe partizani

Inalt Prea Sfintia Sa Nicolae, Mitropolitul Banatului, este unul dintre romanii care au patimit pentru ca i-au ajutat pe partizani in anii rezistentei anticomuniste. "In 1948, eram secretar la Mitropolie. Intr-o zi, un vechi coleg de liceu, Teodor "Bubi" Roman m-a vizitat si m-a rugat sa il ajut intr-o chestiune: dorea sa ofer adapost pentru o noapte unui tanar care venise din Germania si fusese parasutat langa oras. Omul urma sa li se alature partizanilor care luptau in munti si avea nevoie de gazduire pentru o noapte", isi aminteste astazi Inalt Prea Sfintia Sa. Tanarul venit din Germania n-avea nici 25 de ani, era robust si a stat doar o singura noapte la tanarul parinte. "A venit pe seara, l-am poftit in casa, dar nu l-am intrebat nimic. Nu a spus nimic si a plecat a doua zi de dimineata. Dupa catva timp, pe cand eram la o intrunire la Caransebes, cu Prea Inaltul Vasile, cineva pe care nu il cunosteam m-a rugat sa ies putin din resedinta episcopala. Am fost arestat in plina strada. Am aflat ulterior ca fostul meu coleg fusese arestat si sub tortura marturisise ca eu il ajutasem pe tanarul acela. L-am intalnit dupa multi ani, era schilodit trupeste, dar mai ales spiritual, mental. Pe mine m-au tinut la Caransebes, apoi la Timisoara, in arestul Securitatii. Celula mea era sub o terasa, foarte umeda, foarte racoroasa, era o mizerie teribila. Patul era din lemn, fara perne sau saltele, am avut doar rasa preoteasca, nimic altceva cu care sa ma pot incalzi. Eram interogat ore intregi, cei din Securitate sau Siguranta - cum inca se numea atunci - foloseau un limbaj foarte dur, multe injuraturi, cuvinte dintre cele mai dure. Am primit palme, pumni, multe lovituri …" povesteste Inalt Prea Sfintia Sa. A fost eliberat dupa patru luni, securistii crezand ca va mai fi contactat de partizani pentru a le oferi ajutorul. Desi nu a mai primit vreun semnal de la luptatorii din rezistenta, a fost urmarit in continuare de Securitate pana in 1989.

Eroi ingropati in uitare

La Timisoara, aproape nimeni nu se mai ingrijeste de pastrarea memoriei luptatorilor anticomunisti din anii '40-'50. Cladirile arestului Securitatii au ajuns locuinte sau sedii de partid. Fosta cladire a Arestului 1 a fost reconstruita de o familie de rromi. O data cu schimbarea proprietarului, a disparut si placa memoriala pusa de autoritatile locale dupa 1989 in amintirea celor torturati si ucisi in celulele de la subsolul cladirii. Arestul 2 a ajuns sediu al PSD, in timp ce in fostul Arest numarul 3 sunt azi locuinte. Printre putinii care incearca sa pastreze vie memoria luptatorilor, este profesoara Ileana Silveanu, autoarea a cinci volume despre rezistenta anticomunista din tara Banatului. Este cea care a insistat pe langa autoritatile locale pentru postarea unei placi comemorative pe peretele exterior al penitenciarului Timisoara.

Alexandru Nastase, Jurnalul National, Editie de colectie, 10 mai 2004.

Miercuri, 16 iulie 2003, a avut loc comemorarea celor 14 capi ai miscarii de rezistenta anti-comunista din Banat, condamnati la moarte si executati prin impuscare, intr-un luminis de la marginea Padurii Verzi din Timisoara, in 16 iulie 1949. De cativa ani, la crucea-monument inaltata pe o colina de pamant in locul unde au fost executati luptatorii din grupul Spiru Blanaru, 16 iulie este sarbatorit ca "Ziua Rezistentei Anticomuniste din Banat". Numarul celor care vin sa aprinda o lumanare si sa puna o floare in acest loc este, insa, tot mai mic. "Suntem vreo 50-60 de oameni in total, astazi, aici", a estimat Florentin Toma, presedintele Fundatiei "Memento" de recuperare a memoriei detentiei politice anticomuniste, "chiar daca am invitat mult mai multe persoane sa participe la comemorare". Sub soarele dogorator, grupul de varstnici - supravietuitori ai prigoanei comuniste sau rudenii ale eroilor comemorati - au asteptat, timp de mai multe ceasuri, sosirea oficialilor. La 10.30, sirul de limuzine negre a oprit in apropiere, la umbra. Urmat, discret, de o ambulanta, pentru eventualitatea ca i s-ar putea face rau cuiva, de la insolatie. Mai ales ca batranii au fost nevoiti sa vina pe jos, cale de cativa kilometri, neavand bani de taxi si nici mijloc de transport pana la locul indepartat al comemorarii. "Vrem sa construim un nou monument, in inima Timisoarei, cel mai probabil in Parcul Justitiei. Le va fi mai usor si copiilor sa faca langa el lectii deschise, de istorie, pentru a cunoaste realitatea despre acei ani framantati", spune Emil Sebesan, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Banat. Fata in fata cu cei aproximativ 40 de oameni veniti sa-i comemoreze pe cei cazuti in lupta anticomunista, au fost prezenti prefectul de Timis, Horia Ciocarlie, presedintele C.J.T. Dan Ioan Sipos, primarul Timisoarei, Gheorghe Ciuhandu, comandantul Brigazii Mecanizate Decebal, colonelul Eugen Gheorghioiu, si alti reprezentanti ai autoritatilor. Sub privirile tuturor, Mitropolitul Banatului, I.P.S. Nicolae Corneanu, a afirmat ca "este firesc sa aducem un omagiu celor care s-au jertfit pentru ca viata noastra sa fie mai buna"... Poate ca ar fi fost mult mai interesant ca cele doua actiuni sa aiba loc in acelasi timp..

Vanatoare de partizani

Unul dintre cei care si-au asteptat sfarsitul in celula mortii de la Penitenciarul Popa Sapca este Spiru Blanaru, avocat legionar, comandantul unei garzi de partizani, care au initiat un razboi de gherila impotriva comunistilor. Alaturi de Blanaru in antecamera mortii au fost si camarazii sai, Petre Domasneanu, un comandor de aviatie si Gheorghe Ionescu, un notar public liberal. Teroarea incepuse dupa anul 1947, cand comunistii castigasera alegerile furand voturile si trecusera la "implantarea bolsevismului". Grupul de rezistenta initiat de Blanaru s-a retras in munti in iarna anului 1948, in regiunea Teregova, stiind ca, daca mai raman acasa, vor fi arestati de Securitate. In 9-10 ianuarie 1949, in comuna Teregova au fost arestati doi luptatori anticomunisti : Grigore Ianosega si Moise Anculia, inchisi in cladirea Primariei. In seara de 10 ianuarie, oamenii lui Blanaru reusesc, cu cateva grenade si o mitraliera, sa-i elibereze pe ostatici. A doua zi, in comuna era adus un batalion de ostasi, care sa sprijine Securitatea. Treptat, toti oamenii din comuna se inrolasera in grupul lui Spiru Blanaru. Aprovizionarea cu arme si alimente a partizanilor se facea insa tot mai greu. Pe 16 ianuarie 1949 a fost promulgata legea care prevedea pedeapsa cu moartea pentru toti cei care erau impotriva statului comunist si se impotriveau actiunilor Securitatii. Dandu-si seama ca nu vor mai rezista mult, oamenii din grupul lui Blanaru se decid sa treaca granita in Iugoslavia. Securitatea ii urmarea de aproape. Pe 22 februarie 1949 s-a dat o lupta pe viata si pe moarte la Pietrele Albe, langa Semenic, intre grupul lui Blanaru si oamenii Securitatii. In lupta, Spiru Blanaru a fost ranit la picior. Fiind coplesiti de numarul mare al inamicilor, partizanii s-au retras, unii incaltandu-si opincile cu gurguiul la spate, pentru a li se pierde urma. Liderul grupului a luptat pana la ultimul glont, fiind capturat pe 12 martie 1949, dupa ce in prealabil incercase sa se sinucida cu ultima grenada ramasa, care nu a mai explodat. Blanaru a fost dus la sediul Securitatii din Caransebes si, dupa aceea, adus la Timisoara, la Popa Sapca. In celula mortii i s-au alaturat curand si camarazii sai, Domasneanu si Ionescu. Toti trei au fost executati la scurt timp dupa intemnitare. Partizanii lui Blanaru ajunsesera sa fie mentionati si de ministrul de externe al U.R.S.S. care, in 1949, vorbea furios despre "banditii de pe dealurile Teregovei care lupta impotriva comunismului."

Timpolis/958/20 iulie 2003